De sarbatori...
Cei care simt aceste sărbători din plin sunt copii. Stiu ca maturii in aşa zile nu ii vor lua la socoteala pentru pozne. Stiu ca la masa vor servi ceva gustos. Stiu ca v-ar fi oaspeţi in casa. Stiu ca vor avea cadouri...
Multi din noi fiind copii îndrăgeam sărbătorile de Crăciun nu doar pentru cadouri ci si pentru posibilitatea de a câştiga niscaiva bani.
Unii învăţau prima colinda, alţii îşi aduceau aminte pe cea de anul trecut.
Si toţi aşteptau cu nerăbdare seara Crăciunului. Deja ştiau la ce vor cheltui banii câştigaţi. Pe dulciuri si jucării.
Dar pe cine colindaţi in primul rand? Personal aveam mare placere sa plec la bunei in sat. La oraş acest obicei nu prea avea valoare. Iar la bunei îmi părea si zăpada mai mare si mesele mai servite. Iar cum se insera, copiii încep a umbla pe la case. Mai întâi pe la neamuri ca mai apoi pe la toţi. Ce bucuroşi par când careva le întinde pe lângă covrigi, mere si vrio 5 ruble. Le ascund in adâncul buzunarelor. Ca mai apoi întorşi acasă sa înceapă socoteala. Iar a doua zi fiecare se lauda ca a câştigat mai mult ca alţii.
Fiind de la oraş îmi păreau interesante aceste obiceiuri. Sora mai mare ma lua cu dansa la colindat. Ea colinda, iar eu ii dădeam zor cu clopoţelul. După colindatul surorii ca sa câştig si eu ceva, adaugăm trei copeici ale mele. Ceva de tipul:
Colindeţ colindeţ,
Toţi băieţii îs maladeţ,
Numai eu cant la truba,
Da si mie bunele o rubla.
Peste câţiva ani când cuşma deja se vedea din zăpadă (pe atunci stratul de zăpada era cu mult mai mare din prezent) am început sa o susţin pe sora si la refrenul colinzii. Fiind şcolar am învăţat de la bunel colinda sub denumirea “Moş Crăciun”. Si de atunci doar asta colinda si o ziceam. O stiu si acuma. La scoală colinde nu ne învăţau, dar la fiecare matineu diriginta avea grija sa cunosc o uratura. Nu stiu de ce, ma alegea anume pe mine sa o spun in fata la toată şcoala. Poate de aia, ca eram cel mai înalt in clasa. Dar din păcate, nu ţin minte nici o urătura din cele învăţate. Vorba aia “Ce este învăţat cu dea sila in cap nu va rămâne”.
Si uite aşa, pe când eram student in anul întâi, ma aflam acasă in vacanta de iarna. Crăciunul deja trecuse, dar la colindat nu mai umblam. Îmi era ruşine sa urlu pe la casele oamenilor. Dar se apropia anul nou pe stil vechi. Copiii care adineaori umblase cu colinda, deja umblau cu uratul. In o seara venise la mine un verişor si zice: “Haidem sa o uram pe mătuşă”. Pai, ii răspund ca nu cunosc nici o urătura, ca sunt demult uitate. Iar el o face pe ştie totul si îmi spune “N-ui nimica, lăsa ca eu o sa urez da tu vei striga: Hai! Hai!” Ei daca aşa m-am gândit ca nu mi-or strica ceva lei in buzunare si i-am zis haidem.
Ajungem noi la mătuşa, sunam la usa, ea deschide, noi strigam: “Primiti urlătorii!?” si ei nu ii rămâne altceva sa răspundă decât “Primim, cum sa nu!”
Ei si verişorul începe balada clasica:
Mâine anul se înnoieşte,
Pluguşorul se porneşte
Noi începem a ura,
Pe la case a umbla!
Uraţi mai!
Sa urez a fost misiunea mea aşa ca am strigat din răsputeri:
“Hai, Hai!!!”
Prima parte a misiunii am terminat-o dar verişorul tace.
Ii şoptesc: “Haide bai, zii mai departe!”
Îmi raspunde: “Dap mai departe nu stiu”
Ei eu fiind cel mai mare, aveam 18 ani atunci, m-am înroşit ca sfecla: - “Cum adică nu ştii daca ai zis ca cunoşti urătura?”
- “Pai doar asta si stiu” si îmi zâmbeşte tutzi mama lui de copkil.
Mătuşa din tinda casei aştepta si ea continuarea dar nu ia fost dat.
I-am povestit istoria si după ce ne-am hlizit tustrei nea înmânat ambilor cate 10 lei.
Iată sper ca v-am răcorit putin cu aceasta istorioara. Sa nu va topiţi de atâta căldură afara:)
