Acest articol a fost scris pentru un concurs legat de protecţia muncii la uzina in care muncesc. Poate ca nu o scriam, dar daca s-au promis premii, nu am stat mult pe gânduri. Mare bucuria a fost când am câştigat si eu premiul. Cei drept, sa nimerit a fi o chestie pentru fiert cafea pe care nu prea o beau.
Safety acasă
Situaţiile periculoase le întâlnim în fiecare zi. Unele mai putin primejdioase, altele mai mult... Îmi aduc aminte un caz din viaţa mea. Eram copil mic pe atunci. Câţi ani aveam, nu ţin minte, stiu una – ca umblam încă la grădiniţă. Pe timpurile acelea, fata de cele din prezent, ma ţineam de năzbâtii si ca orice copil mi-era interesant de toate câte se petreceau în jur. Era ceva normal, pentru ca la acea vârsta nu ştiam de «Safety at Home». Pe soba fierbinte nu am mai pus mâna, doar după ce am aflat din experienta ca este fierbinte. Cineva ar spune: “Cum, nu ţi-a spus mama sa nu pui mâna?” Pai, mi-a spus, dar vorba aia – nu cred până nu vad!
Cazul de la care m-am abătut putin, s-a petrecut vara. Părinţii, ca sa scape putin de mine, m-au trimis la bunici în sătucul Gara Cobâlnea de lângă oraşul Şoldăneşti. Este un sat mic din doua străzi. Gara de tren este separata de sat prin calea ferata. La bunici ma odihneam împreuna cu o verişoara din Chişinău. Este mai mare decât mine cu vreo 5 ani. Îmi aduc aminte cum în vara aceea ea şi-a frânt la joaca un deget la picior. Dar acum povestesc alt caz, adică despre mine:
Într-o buna zi bunica ne cheama de la joaca si ne trimite pe ambii la gara de tren sa cumpăram pâine, aşa cum alte magazine în sat nu erau. Verişoara m-a luat de mâna si am luat-o noi spre gara. Am ajuns fara peripeţii, am trecut calea ferata, intram în magazin si cumpăram pâinea. Când colo apare un marfar lung, care închide drumul între gara si sat. Vânzătoarea ne spune sa aşteptam deoarece trenul va pleca degrabă. Zis si făcut. Verişoara a ieşit afara cu vânătoarea la scărpinat limba, iar eu ce sa fac?!, ma uitam la tren cu gura căscată, ca orice copil. Iar ca sa vad mai bine m-am apropiat de vagoane si am început sa le studiez. La un moment dat, fiind satul de atâta aşteptat, ma gândesc eu sa trec pe sub tren si sa plec spre casa fiindcă ma aşteptau prietenii de joaca. Ma uit prin parti de nu ma vede nimeni si fara sa ma gândesc mult ajung sub tren. Pai si anume acum în acest moment trenul o ia din loc. Primul gând mia fost sa o iau înapoi, dar văzând fetele speriate si ţipetele de groaza ale vânătoarei mi-am zis mai bine să-mi continui calea. Trenul între timp îşi marea viteza. M-am tupilat eu între senile, am aşteptat sa treacă roata vagonului si repede m-am rostogolit peste senile. Am scăpat!!! Îmi aduc aminte în acel moment cât de tare mi se zbătea inima. Tremura tot corpul până la ultimul firicel de par. Am fugit de la fata locului de ma frigeau călcâiele. La bunici nu le-am spus nimic, era si normal. Verişoarei, când s-a reîntors cu pâinea acasă, m-am pus în genunchi: “Te rog mult numai sa nu spui la nimeni!”. Dar nu am avut scăpare. În aceiaşi zi bunicul m-a tras bine de urechi, caci vânzătoarea de la magazin trecând seara spre casa nu a uitat sa treacă si prin ograda bunicilor.
Asta mi-a fost istorioara. Am sa o ţin minte până la adânci bătrâneţe pentru ca puteam sa nu scap cu viaţa.
Ce sa spun la epilog? Sa avem grija de sănătatea noastră si a celor din jur caci avem doar una, nu mai multe. Si daca observam pe careva în situaţii periculoase sa îl atenţionam, ca mai apoi sa nu fie prea târziu.
