Prima mea bicicleta
Va aduceţi aminte când părinţii v-au cumpărat prima bicicleta?
Am sa încerc a descrie cum a fost in cazul meu.
Multi din noi îşi mai amintesc vremurile sovietice. Care de bine care de rău. Nu am dovedit eu sa simt din plin comunismul, dar totuşi ma simt mândru ca purtasem si eu un an cravata roşie la gat. Cum ma uitam in oglinda in fiecare dimineaţa sa vad daca nodul cravatei este aranjat corect. Cum curăţeam insigna lui Lenin de pe piept pana la strălucire. Pot scri multe despre oamenii fericiţi din acele vremuri dar acuma îmi trece prin cap doar momentele când stăteam in rânduri pe la magazin după lapte. In 1985 sa născut fratele meu mai mic. Mare bucurie a venit pe capul meu. Pana la el eram eu cel mai răsfăţat de mama aşa ca când am înţeles ca am trecut pe planul doi prinsesem ceva ciuda pe frate. Des mâncasem bătaie din cauza lui. Iată îmi aduc aminte cum sora mai mare ma mai trăgea si de par. Si iată ciuda îmi era mai mare când in loc sa ma duc la joaca părinţii ma trimiteau sa stau in rand la lapte. Si aşa in fiecare zi cat era vara afara. Erau cozile mari atunci. Se întâmpla ca laptele sa se termine chiar in fata mea.
In o buna zi când eram prin clasa a treia ma întorceam eu acasă după lecţii. Intrând in ograda observasem ca tata asambla o bicicleta proaspăt cumpărată. Pot spune ca pe atunci familia noastră trăia destul de simplu. Părinţii îmi sunt muncitori si nu aveam televizor color, maşina de spălat, automobil si alte lucruri care pe atunci nu se socoteau ca o necesitate ci ca un confort greu de găsit in magazine. Cred ca va închipuiţi cata bucurie se poate citi de pe fata unui copil când i se dăruie prima bicicleta. Dar atunci la moment îmi rămânea doar sa o privesc si sai mai şterg colbul pe ici colo aşa cum inca nu puteam merge cu bicicleta. Si mai apoi nici cu picioarele nu ajungeam la pedale. Ei da după vrio luna de chinuri totuşi am reuşit eu sa ma învăţ a merge cu chiu cu vai. La început ma ţineau doi prieteni din ambele parti ca sa nu cad iar eu roteam pedalele pana am observat ca nu ma mai sprijină nimeni. In acelaşi moment si am căzut jos:). Cu părere de rău pentru mine bicicleta aia a fost cu ghinion. Cam tot timpul stătea priponita in ograda. Cam o data la una doua săptămâni se spărgeau rotile. Daca nu se spărgeau apoi se desumflau pana dimineaţa. Iar mie fiind micuţ cam îmi era greu sa le tot umflu. Rama bicicletei nu era sudata ci nituita cu nişte inele care tare mai iubeau sa se rupă. Primul inel sa rupt pe când tata urca un deal. Peste câteva săptămâni tata a găsit un om sa sudeze locul rupturii. Dar se pare ca ochii sudorului erau încrucişaţi de vin sau de la natura. Aşa si rama bicicletei sa primit cam încrucişată. Daca mergeam pe pământul umed apoi urma rotii din spate era lăsată cam la vrio trei centimetri paralel fata de roata din fata. Ma cam ruşinam eu sa ma cătai cu aşa matahala dar nu aveam de unde alege. Nu trecuse mult timp si sa rupt alt inel. Ei gata de data aceasta bicicleta a avut mult sa stea in ograda. Cam un an sau poate mai mult. Dovedisem si sa uit in ce parte se rotesc pedalele. Dar iată in o zi tata ma trimite la fratele lui la lucru pentru a suda si aceasta ruptura. Nu m-am lăsat mult rugat. Am sudat bicicleta dar măcar ca aveam o dorinţă mare nu ma putusem urca imediat pe ia caci era fierbinte metalul. Aşa ca am adus-o acasă si aşteptam sa se răcească. Mai suflam si eu cu gura ca sai fiu de ajutor. Iar când am simţit ca sa răcit îndeajuns am luat-o din loc si tiva in drum. Fratele care ma ajutase si el la suflat se tot ţinea scai de mine sa îl plimb cu bicicleta. L-am urcat pe banca din spate si am luat-o din loc spre drumul central. Asfaltul pe acest drum este mai neted si pe deasupra mergea la vale aşa ca nu trebuia sa ma sufoc rotind pedalele. Fratele iubea sa pape bine aşa ca ceva greutate in plus duceam cu mine. Ei si cum am luat-o din capătul din deal al drumului central înspre vale tot roteam pedalele pentru a accelera tot mai tare. Cred ca multora le place sa simtă vântul când scot mana din fereastra automobilului in mers. Aşa si mie îmi plăcea sa simt fluturarea parului in vânt. Si mai apoi daca nu ma urcasem calare pe bicicleta de mai bine de un an, am vrut sa recapăt ce pierdusem. Si tot aşa in plina viteza, vocea interioară îmi spune sa mai apăs si pe frana nu doar pe pedale. Apăs eu, dar frana se pare ca in răstimp de doi ani a plecat la păscut oile. Nici pomina de ia. Pedalele se roteau in napoi fara un efort prea mare. Ce aveam de făcut... La pământ cu picioarele nu ajungeam, la spate fratele nu pricepea ce se petrece, iar valea se termina cu o cotitura brusca in capătul căreia se afla o ripa. Nu avusem eu mult timp la dispoziţie aşa ca fara sa ma gândesc mult am dat in gard adică in bardiur. Va închipuiţi ce privelişte? Cum zburam eu in stangă fratele in dreapta iar bicicleta drept înainte? După aterizarea cu succes, cam greu îmi revenisem ca sa pricep ce sa petrecut câteva secunde in urma. La început ma închipuiam pe corp sa stiu daca sunt întreg si nu din bucăţi. Apoi mi-am adus aminte ca mai era cineva cu mine. Am început să-l caut pe frate cu privirea printre oamenii ce se uitau cu gura căscată la accident. L-am găsit si răsuflasem prea uşurat ca a scăpat si el teafăr. Nu de alta dar ne rostogolisem ambii pe asfalt si probabilitatea de a rămâne nevătămaţi era cam mica. Am scăpat doar cu bătături si julituri la genunchi si coate. Mai rău era treaba cu bicicleta cea cu ghinion. Nu mai semăna a bicicleta ci a o grămadă de fier uzat. Am luat-o eu pe umăr si pe frate de mana si pornisem din mijlocul lumii spre casa, ca doi eroi întorşi de la război. Ajungând la poarta am observat ca aveam oaspeţi in ograda. Fratele tatălui venise sa cinstească mohoriciul pentru bicicleta sudata mai dimineaţă. Văzând asta nu ştiam cum sa fac sa intru neobservat. De aceia am sprijinit rămăşiţele bicicletei de poarta si m-am aşezat cu fratele pe scăunelul din fata porţii. Ambii tăceam duşi pe gânduri. Am rămas fara bicicleta... Tata ne observase din ograda ca stăteam in drum la poarta pe scaun si venise sa vadă ce sa întâmplat. Mai întâi văzuse ca suntem ambii roşii care pe spate care pe coate sau genunchi. Apoi observase si bicicleta. Nea întrebat mirat ai cui este si ce caută acest metalolom la poarta noastră. Ei si aici când am început eu a plânge... Nu puteam spune o vorba ca ma apucat tremuriciul. Tata a înţeles carei treaba dar văzându-mă plângând cu o mare căinţă in ochi nu ma luat la dojeneala. Mult timp după asta cum si acuma, când ma gândesc la aceasta peripeţie mulţumesc Dumnezeului ca am scăpat sănătoşi, ca nu nea lovit nici o maşină. Mai mult am retrăit din partea fratelui. Avea vrio 5 ani si doamne fereste de avea sa fie traumat ca apoi toată viaţa sa ma simt vinovat pentru dansul. Hm, aceasta istorioara sa primit in stilul pocăinţei sau descărcării sufletului.
Am sa încerc a descrie cum a fost in cazul meu.
Multi din noi îşi mai amintesc vremurile sovietice. Care de bine care de rău. Nu am dovedit eu sa simt din plin comunismul, dar totuşi ma simt mândru ca purtasem si eu un an cravata roşie la gat. Cum ma uitam in oglinda in fiecare dimineaţa sa vad daca nodul cravatei este aranjat corect. Cum curăţeam insigna lui Lenin de pe piept pana la strălucire. Pot scri multe despre oamenii fericiţi din acele vremuri dar acuma îmi trece prin cap doar momentele când stăteam in rânduri pe la magazin după lapte. In 1985 sa născut fratele meu mai mic. Mare bucurie a venit pe capul meu. Pana la el eram eu cel mai răsfăţat de mama aşa ca când am înţeles ca am trecut pe planul doi prinsesem ceva ciuda pe frate. Des mâncasem bătaie din cauza lui. Iată îmi aduc aminte cum sora mai mare ma mai trăgea si de par. Si iată ciuda îmi era mai mare când in loc sa ma duc la joaca părinţii ma trimiteau sa stau in rand la lapte. Si aşa in fiecare zi cat era vara afara. Erau cozile mari atunci. Se întâmpla ca laptele sa se termine chiar in fata mea.
In o buna zi când eram prin clasa a treia ma întorceam eu acasă după lecţii. Intrând in ograda observasem ca tata asambla o bicicleta proaspăt cumpărată. Pot spune ca pe atunci familia noastră trăia destul de simplu. Părinţii îmi sunt muncitori si nu aveam televizor color, maşina de spălat, automobil si alte lucruri care pe atunci nu se socoteau ca o necesitate ci ca un confort greu de găsit in magazine. Cred ca va închipuiţi cata bucurie se poate citi de pe fata unui copil când i se dăruie prima bicicleta. Dar atunci la moment îmi rămânea doar sa o privesc si sai mai şterg colbul pe ici colo aşa cum inca nu puteam merge cu bicicleta. Si mai apoi nici cu picioarele nu ajungeam la pedale. Ei da după vrio luna de chinuri totuşi am reuşit eu sa ma învăţ a merge cu chiu cu vai. La început ma ţineau doi prieteni din ambele parti ca sa nu cad iar eu roteam pedalele pana am observat ca nu ma mai sprijină nimeni. In acelaşi moment si am căzut jos:). Cu părere de rău pentru mine bicicleta aia a fost cu ghinion. Cam tot timpul stătea priponita in ograda. Cam o data la una doua săptămâni se spărgeau rotile. Daca nu se spărgeau apoi se desumflau pana dimineaţa. Iar mie fiind micuţ cam îmi era greu sa le tot umflu. Rama bicicletei nu era sudata ci nituita cu nişte inele care tare mai iubeau sa se rupă. Primul inel sa rupt pe când tata urca un deal. Peste câteva săptămâni tata a găsit un om sa sudeze locul rupturii. Dar se pare ca ochii sudorului erau încrucişaţi de vin sau de la natura. Aşa si rama bicicletei sa primit cam încrucişată. Daca mergeam pe pământul umed apoi urma rotii din spate era lăsată cam la vrio trei centimetri paralel fata de roata din fata. Ma cam ruşinam eu sa ma cătai cu aşa matahala dar nu aveam de unde alege. Nu trecuse mult timp si sa rupt alt inel. Ei gata de data aceasta bicicleta a avut mult sa stea in ograda. Cam un an sau poate mai mult. Dovedisem si sa uit in ce parte se rotesc pedalele. Dar iată in o zi tata ma trimite la fratele lui la lucru pentru a suda si aceasta ruptura. Nu m-am lăsat mult rugat. Am sudat bicicleta dar măcar ca aveam o dorinţă mare nu ma putusem urca imediat pe ia caci era fierbinte metalul. Aşa ca am adus-o acasă si aşteptam sa se răcească. Mai suflam si eu cu gura ca sai fiu de ajutor. Iar când am simţit ca sa răcit îndeajuns am luat-o din loc si tiva in drum. Fratele care ma ajutase si el la suflat se tot ţinea scai de mine sa îl plimb cu bicicleta. L-am urcat pe banca din spate si am luat-o din loc spre drumul central. Asfaltul pe acest drum este mai neted si pe deasupra mergea la vale aşa ca nu trebuia sa ma sufoc rotind pedalele. Fratele iubea sa pape bine aşa ca ceva greutate in plus duceam cu mine. Ei si cum am luat-o din capătul din deal al drumului central înspre vale tot roteam pedalele pentru a accelera tot mai tare. Cred ca multora le place sa simtă vântul când scot mana din fereastra automobilului in mers. Aşa si mie îmi plăcea sa simt fluturarea parului in vânt. Si mai apoi daca nu ma urcasem calare pe bicicleta de mai bine de un an, am vrut sa recapăt ce pierdusem. Si tot aşa in plina viteza, vocea interioară îmi spune sa mai apăs si pe frana nu doar pe pedale. Apăs eu, dar frana se pare ca in răstimp de doi ani a plecat la păscut oile. Nici pomina de ia. Pedalele se roteau in napoi fara un efort prea mare. Ce aveam de făcut... La pământ cu picioarele nu ajungeam, la spate fratele nu pricepea ce se petrece, iar valea se termina cu o cotitura brusca in capătul căreia se afla o ripa. Nu avusem eu mult timp la dispoziţie aşa ca fara sa ma gândesc mult am dat in gard adică in bardiur. Va închipuiţi ce privelişte? Cum zburam eu in stangă fratele in dreapta iar bicicleta drept înainte? După aterizarea cu succes, cam greu îmi revenisem ca sa pricep ce sa petrecut câteva secunde in urma. La început ma închipuiam pe corp sa stiu daca sunt întreg si nu din bucăţi. Apoi mi-am adus aminte ca mai era cineva cu mine. Am început să-l caut pe frate cu privirea printre oamenii ce se uitau cu gura căscată la accident. L-am găsit si răsuflasem prea uşurat ca a scăpat si el teafăr. Nu de alta dar ne rostogolisem ambii pe asfalt si probabilitatea de a rămâne nevătămaţi era cam mica. Am scăpat doar cu bătături si julituri la genunchi si coate. Mai rău era treaba cu bicicleta cea cu ghinion. Nu mai semăna a bicicleta ci a o grămadă de fier uzat. Am luat-o eu pe umăr si pe frate de mana si pornisem din mijlocul lumii spre casa, ca doi eroi întorşi de la război. Ajungând la poarta am observat ca aveam oaspeţi in ograda. Fratele tatălui venise sa cinstească mohoriciul pentru bicicleta sudata mai dimineaţă. Văzând asta nu ştiam cum sa fac sa intru neobservat. De aceia am sprijinit rămăşiţele bicicletei de poarta si m-am aşezat cu fratele pe scăunelul din fata porţii. Ambii tăceam duşi pe gânduri. Am rămas fara bicicleta... Tata ne observase din ograda ca stăteam in drum la poarta pe scaun si venise sa vadă ce sa întâmplat. Mai întâi văzuse ca suntem ambii roşii care pe spate care pe coate sau genunchi. Apoi observase si bicicleta. Nea întrebat mirat ai cui este si ce caută acest metalolom la poarta noastră. Ei si aici când am început eu a plânge... Nu puteam spune o vorba ca ma apucat tremuriciul. Tata a înţeles carei treaba dar văzându-mă plângând cu o mare căinţă in ochi nu ma luat la dojeneala. Mult timp după asta cum si acuma, când ma gândesc la aceasta peripeţie mulţumesc Dumnezeului ca am scăpat sănătoşi, ca nu nea lovit nici o maşină. Mai mult am retrăit din partea fratelui. Avea vrio 5 ani si doamne fereste de avea sa fie traumat ca apoi toată viaţa sa ma simt vinovat pentru dansul. Hm, aceasta istorioara sa primit in stilul pocăinţei sau descărcării sufletului.
